SCRIITORI PUBLICIŞTI DE LA ŞCOALA BASARABEANĂ

Şcoala Basarabeană” constituie o etapă de rotungire a unui ciclu întreg de măsuri întreprinse de Asociaţia învăţătorilor din jud. Lăpuşna în vederea susţinerii şi apărării intereselor slujitorilor şcolii. Printre acestea au fost înfiinţarea Casei de ajutor reciproc, crearea fondului pentru ridicare unui cămin în Chişinău, înzestrarea sanatoriului în staţiunea balneară „Şabolat”, judeţul Cetatea Albă şi, în sfîrşit, apariia în aprilie 1933 a anunţatei deja ediţii cu subtitlul : „Revistă de cultură pedagogică şe de apărare a intereselor învăţătorilor”. Revista era condusă de un comitet redacţional, în componenţa căruia intrau oameni cu o bună pregătire profesională: N. Dragomir, I. Cioarbă, sabin Popescu-Lupu, Î.N. Chicu şi Spiru Vutcaru.

Ioan Cioarbă, preşedintele asociaţiei, tot el şi redactorul revistei, în „Primul cuvînt” al său formulează programul de activitate al revistei am felul următor:

„Prin această revistă, ne vom strărui – pe cât ne va sta în putinţă – să atingem toate chestiunile de interes şcolar şi profesional mai arzătoare la ordinea zilei, vom lupta pe toate căile cinstite ca politica să nu-şi vâre coada şi în Asociaţia corpului didactic, fiindcă i-am văzut roadele şi acm ştim unde ne va duce. 

Vom păstra cele mai bune legături de prietenie cu colegii din celelalte judeţe ale Basarabiei, cât şi cu fraţii din restul ţării.

Ne vom asocia şi solidariza cu ei, ori de câte ori interesele şcoalei şi ale slujitorilor ei vor fi puse în primejdie şi nu ne vom da înapoi de la nici o jertfă pentru atingerea acestui scop” (1933, nr.1, p.2)

Scopul notiţelor date se limitează doar la depistarea unor nume de familie, nume de ziarişti, publicişti, sciitori, care şi-au manifestat posibilităţile în paginile revistei date, aducându-şi , totodată, aportul la realizarea programului anunţat. Problema pare să fie interesantă nu numai prin valoarea materialelor publicate aici sau prin activitatea intensă a unora dintre autorii periodicului, ci şi prin lansarea unor nume puţin cunoscute de cititorul de azi sau care, trecând prin şcoala revistei, devin pe parcursul anilor personalităţi remarcabile. Este vorba, în primul rând, de autorii, care au stat la leagănul revistei în calitate de membri ai comitetului de redacţie: I. Cioabă, Nic. Dragomir şi Sabin Popescu-Lupu, care semnează majoritatea materialelor din primul număr al ediţiei şi multe alte articole pe parcursul anilor.

IOAN CIOABĂ (1893-1936), originar din Oltenia, a absolvit şcoala normală din Bucureşti, fiind clasificat primul la diploma de capacitate. Se manifestă pe tărâmul pedagogic, începând cu anul 1915, în calitate de învăţător, ocupă mai multe posturi: de subrevizor şcolar, apoi ca revizor, ajungînd în fine Preşedinte al Asociaţiei învăţătorilor din jud. Lăpuşna şi redactor al revistei „Şcoala Basarabeană”. A activat în societatea culturală „Astra Basarabiei” şi în „Fundaţiile Regale”. 

În calitate de redactor al revistei devine nu numai ca un cunoscător al învăţămîntului, ci ca un iscusit mânuitor al condeiului. Îşi publică articolele nu numai în paginile periodicului condus, a colaborat aproape permanent la ziarele „Cuvântul Moldovenesc”, „Raza” ş.a. Lui îi aparţin articolele: „Învăţământul complementar” (nr.3), „Descentralizarea în şcoală şi administraţie” (n. 4-5), „Din realizările şcoalei primare” (nr.6-7), „Elevii în timpul liber” (nr.1-2, 1934), „Către tineri şi bătrâni”(nr.3), „Criza morală”, „Spre  o mai bună salarizare” (nr.9, 1935), „Asistenţa socială pentru învăţători” (nr.12, 1935), „Nedreptatea ce sa face învăţătorilor” (nr.16, 1935) ş.a., în care autorul militează pentru înlăturarea neajunsurilor, ba chiar a primitivismului din învăţământul supra-primar sau, cum i se mai spune, complementar, pentru descentralizarea serviciilor publice, ce înseamnă sporirea libertăţii de acţiune a instituţiilor subordonate, dă ripostă celora ce hulesc şcoala şi credinţa, demonstrând cu bune argumente importanţa şcoalei şi a învăţăturii de carte, realizările acesteia pe parcusrul ultimilor ani. Dar  şi cu mai multă energie şi competenţă publicistul şi pedagogul  I. Cioarbă se ridică împotriva discriminării unor categorii de învăţători, mai ales a celor din provincie, pentru respectarea drepturilor lor. 

El apelează în diferite instanţe şi prin diverse forme, argumentând necesitatea salarizării mai adecvate, îmbunătăţirii asistenţei sociale etc. În repetate rânduri apărea în presa de specialitate cu articole, în care demasca nedreptăţile ce se făceau învăţătorilor. Nu i-a fost însă dat să-ţi continuie opera atât de vastă şi productivă. O boală grea i-a pus la încercare sănătatea. Moare la 14 septembrie 1936. I. Arhip, care a preluat conducerea Asociaţiei învăţătorilor din judeţ, în necrologul răposatului I. Cioabă scrie următoarele : „Cu persoana lui Cioabă dispare de pe meleagurile lăpuşnene un factor de cultură şi faptă românească, dispare un stegar neobosit şi încercat al mişcării noastre învăţătoreşti” (Şcoala Basarabeană, 1936, nr. 7-8, p.4).

Nu mai puţin rodnică în plan publicistic s-a dovedit a fi activitatea lui NICOLAE DRAGOMIR, profesor de pedagogie la şcoala normală de băieţi din Chişinău. Şi dacă              I. Cioarbă era preocupat mai mult de probleme de ordin practic şi social, apoi articolele şi studiile lu N. Dragomir le abordau cu predilecţie pe cele de teorie, metodică şi istorie a învăţământului. Astfel, în articolul „Patologia şcoalei noi” (1933, nr.1) el meditează la formula educaţiei individualiste, ajungând la concluzia că „... studiul individualităţii trebuie întreprins numai ca titlu informativ, nu pentru dimensionarea învăţământului, ci pentru acomodarea lui” (p.5). Într-alte materiale profesorul de pedagogie ne familiarizează cu „Un nou sens în metodica caligrafiei” (nr.2), cu „Cu orientarea profesională în şcoala primară” (nr.3), discută pe marginea „Noii reforme a învăţământului primar” (nr. 4-5), încearcă să determine locul filozofiei şi problemelor acesteia în practica învăţătorească, caracterizând pe scurt diverse teorii (materialistă, dualistă, mecanicistă, finalistă, evoluţionistă, teistă, deistă, ateistă, raţionalistă, empiristă, realistă, idealisă etc.), reliefând aspecte ce ţin de mai multe probleme. Printre acestea sunt problemele: cosmologică, teologică, cunoaşterii valorii cunoştinţei ş.a. toate fiind argumentate prin trimiteri la nume de filozofi recunoscuţi: Kant, Fiedler, Montaique, Leibniz, Spinoza etc. (nr.6-7, 1933). 

Tezele teoretice formulate aici îşi găsesc  o continuare indirectă  în articolul „Lume nouă, ideal nou” (nr.8, 1934). Articolul e mic ca volum, dar foarte actual prin ideile promovate. Pornind de la constatarea că viaţa socială în care trăim se află la răspântie şi că „acum avem a face cu cu o mentalitate nouă, cu suflete răvăşite, cu o completă dezorientare în viaţă, cu o veritabilă lipsă de ideal” (p.3), autorul conchide , că „aceasta e situaţia, de fapt, pe care nu o putem ignora şi care cere o neîntârziată soluţionare”, iar soluţia poate veni grabnic numai de la societate, adică de la stat. „Soluţia e organizarea şcoalei pe baze de seriozitate şi de loc de ideologie politică. [...] Legea de învăţământ de care avem nevoie este aceea , care să aibă ca ideal în primul rând dezvoltarea personalităţii şcolarului. Atunci, cultura, în genere, va fi mai curând asigurată. Prin personalitate mai degrabă se poate ajunge la cultura poporului, decât prin cultură  la personalitate” (p.3). Deci, conchide profesorul, „avem de a face cu o lume nouă, care reclamă cerinţi noi. Pentru aceasta ne trebuie un ideal nou; iar în realizarea lui ne putem folosi numai de o şcoală nouă, şcoala personalităţii” (p.4).

Este imposibil şi inutil a rezuma întreaga, de altfel, foarte rodnică, activitate a autorului. De aceea aici ne vom limita doar la enumerarea încă a câtorva materiale ale cercetătorului: „Sociologia şi problemele ei” (1934, nr. 9-10), „Noutăţile în pedagogie” (1934, nr. 4-6), „Şcoala activă şi treptele forale” (1935, nr.9), „Individualitate –eu-personalitate” (1935, nr.11), „Educaţie şi democraţie” (1935, nr. 14-15), „Metodica cusului complementar” (1935, nr. 16), „Tipurile intelectuale” (1936, nr. 17), „Concretul şi abstractul în învăţământul primar” (1937, nr. 2-3), „Individualitate şi personalitate” (1938, nr. 3), „Pedagogia spiritului de observaţie” (1940, nr.5) etc.

Problemele şcolii basarabene şi-au găsit oglindire şi în multe alte articole, semnate de Vasile Chicu, Th. Inculeţ, Spiru Butcaru, N. Olaru, Teodor Balmuş, Vladimir M. Neaga şi mulţi, mulţi alţi autori, ce au contribuit în mare măsură la reflectarea  procesului de învăţământ din Basarabia anilor  30.

        Printre materialele găzduite în paginile revistei un loc aparte revine articolelor şi studiilor lui Gh. Raşcu, care de la primul şi până la ultimul număr al periodicului a  bucurat cititorii cu scrieri de excepţie. Pe parcursul a circa opt ani, cât a existat revista , el a publicat peste 20 de articole. Chiar dacă ne-am limita doar la publicaţiile din „Şcoala Basarabeană” am putea deduce, că Gheorghe Raşcu este o personalitate neordinară, un autor cu interese practice şi ştiinţifice multilaterale. Aflându-se în postura de profesor de geografie la Seminarul Teologic şi Liceul Militar din Chişinău, concomitent cu prelegerile în faţa tineretului studios, el întreprinde mute călătorii-excursii prin Ţara Românească şi în străinătate, efectuează diverse investigaţii şi, ca rezultat, pune la dispoziţia cititorilor lucrări foarte interesante. Astfel, prin multiplele sale cercetări , el încearcă să explice cataclismele  fizice şi sociale, ne familiarizează cu „Insula Şerpelor”, cu „Carpaţii Vulcanici” şi „Carpaţii Apuseni”, ne informează despre „Cheile Răutului”, despre Basarabia ca provincie românească, despre „Ţara Haţegului”, ce se găseşte la sud-vestul Transilvaniei, despre „Dunărea Basarabeană”. 

          Cu multe detalii ne istoriseşte „Cum era ţara noastră acum o sută de ani” şi despre „Turismul în Basarabia, face o descriere minuţioasă din punct de vedere geografic a văii Nistrului, reliefând şi însemnătatea acesteia în economia naţională a ţării şi rolul ei istoric etc. Din ciclul de articole despre bogăţiile naturale ale României impresionează „Industria aurului în România”, în care autorul ne familiarizează cu geneza şi istoricul acestei ramuri industriale, descrie minele aurifere din ţară, reliefând, îndeosebi, regiunea auriferă din nordul ţării. În cunoştinţă de cauză vorbeşte şi despre procesul de extragere a aurului, despre procesele de organizare a muncii, despre câştigul muncitorilor etc. Concomitent cu investigaţiile diverselor aspecte geografice ale ţării sale, cercetătorul Gh. Raşcu scrie şi publică multe lucrări, completând astfel profilul intereselor sale ştiinţifice în plan spaţial, lărgind terenul investagaţiilor sale mult spre hotarele ţării, cutreierând cu cititorul său peste ţări şi continente. 
       Se au în vedere articolele, recenziile, broşurile lui despre Marea Neagră şi Africa modernă, despre India şi Japonia, despre „Ada Kalen” (ostrov locuit de turci), despre „Descoperirea precolumbiană a Americii” şi, îndeosebi despre „Catedrala Sf. Mormânt din Ierusalim”, pe care autorul o caracterizează  astfel : „Nici o cetate nu reprezintă o complexitate atât de mare în istorie, ca cetatea sfântă a Ierusalimului” (Şc. Basarabeană, 1936, nr.4), ilustrând cele spuse cu imaginea catedralei, zidite în sec. IV de împărăteasa Elena. 

       În continuare se cer vizate şi careva scrieri ale profesorului Gh. Raşcu, consacrate învăţământului:  „Evoluţia învăţământului geografic”, „Însemnătatea educativă a geografiei”, „Arta de a întreba şi răspunsurile elevilor”, cât şi manualele lui „Geografia Europei”, „Geografia economică a globului” etc. – toate contribuind esenţial la perfecţionarea metodelor de predare a obiectului ca atare, la acumularea cunoştinţelor temeinice de către tineretul studios, cât şi la îmbunătăţirea sistemului de învăţământ în genere. De ermarcat, că interesele ştiinţifice şi cetăţeneşti ale lui Gh. Raşcu se extindeau mult peste hotarele geografiei. Dragostea lui pentr istoria, cultura şi arta poporului şi-au lăsat amprenta asupra  întregii sale activităţi.

    El în egală măsură îşi manifestă capacităţile în domeniul muzicii, astronomiei, medicinei etc. Colecţia lui de broşuri cu privire la staţiunile balneoclematerice sunt o mărturie elocventă în acest sens. Aceste mici monografii ale localităţilor cu ape minerale vindecătoare de boli – „Poiana Sărată” (Oituz), „Enisala” (Tulcea), „Buzăul ardelenesc” şi „Brădeţ” (Argeş) ş.a., publicate în editura proprie şi înzestrate cu frumoase fotografii, peisaje, hărţi, serveau pentru populaţie drept călăuze practice şi ca reclamă – îndemn spre a cunoaşte bogăţiile şi frumuseţea ţării. Lipsa de spaţiu nu ne permite să elucidăm întreaga gamă de interese şi să le demonstrăm prin argumente profunzimea şi trăinicia lor, însă cele mai sus sper să fie de ajuns pentru a sugera teza că profesorul şi cercetătorul Gheorghe Raşcu a fost înzestrat cu un ansamblu întreg de trăsături morale şi intelectuale , prin care încă în timpul vieţii s-a impus ca o personalitate de prim rang.