Şcoala Basarabeană” constituie o etapă de rotungire a
unui ciclu întreg de măsuri întreprinse de Asociaţia învăţătorilor din jud.
Lăpuşna în vederea susţinerii şi apărării intereselor slujitorilor şcolii.
Printre acestea au fost înfiinţarea Casei de ajutor reciproc, crearea fondului
pentru ridicare unui cămin în Chişinău, înzestrarea sanatoriului în staţiunea
balneară „Şabolat”, judeţul Cetatea Albă şi, în sfîrşit, apariia în aprilie
1933 a anunţatei deja ediţii cu subtitlul : „Revistă de cultură pedagogică şe
de apărare a intereselor învăţătorilor”. Revista era condusă de un comitet
redacţional, în componenţa căruia intrau oameni cu o bună pregătire
profesională: N. Dragomir, I. Cioarbă, sabin Popescu-Lupu, Î.N. Chicu şi Spiru
Vutcaru.
Ioan Cioarbă, preşedintele asociaţiei, tot el şi
redactorul revistei, în „Primul cuvînt” al său formulează programul de
activitate al revistei am felul următor:
„Prin această revistă, ne vom strărui – pe cât ne va sta
în putinţă – să atingem toate chestiunile de interes şcolar şi profesional mai
arzătoare la ordinea zilei, vom lupta pe toate căile cinstite ca politica să
nu-şi vâre coada şi în Asociaţia corpului didactic, fiindcă i-am văzut roadele
şi acm ştim unde ne va duce.
Vom păstra
cele mai bune legături de prietenie cu colegii din celelalte judeţe ale
Basarabiei, cât şi cu fraţii din restul ţării.
Ne vom asocia şi solidariza cu ei, ori de câte ori interesele şcoalei şi
ale slujitorilor ei vor fi puse în primejdie şi nu ne vom da înapoi de la nici
o jertfă pentru atingerea acestui scop” (1933, nr.1, p.2)
Scopul notiţelor date se limitează doar la depistarea
unor nume de familie, nume de ziarişti, publicişti, sciitori, care şi-au
manifestat posibilităţile în paginile revistei date, aducându-şi , totodată,
aportul la realizarea programului anunţat. Problema pare să fie interesantă nu
numai prin valoarea materialelor publicate aici sau prin activitatea intensă a
unora dintre autorii periodicului, ci şi prin lansarea unor nume puţin cunoscute
de cititorul de azi sau care, trecând prin şcoala revistei, devin pe parcursul
anilor personalităţi remarcabile. Este vorba, în primul rând, de autorii, care
au stat la leagănul revistei în calitate de membri ai comitetului de redacţie:
I. Cioabă, Nic. Dragomir şi Sabin Popescu-Lupu, care semnează majoritatea
materialelor din primul număr al ediţiei şi multe alte articole pe parcursul
anilor.
IOAN CIOABĂ (1893-1936),
originar din Oltenia, a absolvit şcoala normală din Bucureşti, fiind clasificat
primul la diploma de capacitate. Se manifestă pe tărâmul pedagogic, începând cu
anul 1915, în calitate de învăţător, ocupă mai multe posturi: de subrevizor
şcolar, apoi ca revizor, ajungînd în fine Preşedinte al Asociaţiei
învăţătorilor din jud. Lăpuşna şi redactor al revistei „Şcoala Basarabeană”. A
activat în societatea culturală „Astra Basarabiei” şi în „Fundaţiile Regale”.
În calitate de redactor al revistei devine nu numai ca un cunoscător al
învăţămîntului, ci ca un iscusit mânuitor al condeiului. Îşi publică articolele
nu numai în paginile periodicului condus, a colaborat aproape permanent la
ziarele „Cuvântul Moldovenesc”, „Raza” ş.a. Lui îi aparţin articolele: „Învăţământul
complementar” (nr.3), „Descentralizarea în şcoală şi administraţie” (n. 4-5),
„Din realizările şcoalei primare” (nr.6-7), „Elevii în timpul liber” (nr.1-2,
1934), „Către tineri şi bătrâni”(nr.3), „Criza morală”, „Spre o mai bună salarizare” (nr.9, 1935), „Asistenţa
socială pentru învăţători” (nr.12, 1935), „Nedreptatea ce sa face
învăţătorilor” (nr.16, 1935) ş.a., în care autorul militează pentru înlăturarea
neajunsurilor, ba chiar a primitivismului din învăţământul supra-primar sau,
cum i se mai spune, complementar, pentru descentralizarea serviciilor publice,
ce înseamnă sporirea libertăţii de acţiune a instituţiilor subordonate, dă
ripostă celora ce hulesc şcoala şi credinţa, demonstrând cu bune argumente
importanţa şcoalei şi a învăţăturii de carte, realizările acesteia pe parcusrul
ultimilor ani. Dar şi cu mai multă
energie şi competenţă publicistul şi pedagogul I. Cioarbă se ridică împotriva discriminării
unor categorii de învăţători, mai ales a celor din provincie, pentru
respectarea drepturilor lor.
El apelează în diferite instanţe şi prin diverse
forme, argumentând necesitatea salarizării mai adecvate, îmbunătăţirii
asistenţei sociale etc. În repetate rânduri apărea în presa de specialitate cu
articole, în care demasca nedreptăţile ce se făceau învăţătorilor. Nu i-a fost
însă dat să-ţi continuie opera atât de vastă şi productivă. O boală grea i-a
pus la încercare sănătatea. Moare la 14 septembrie 1936. I. Arhip, care a
preluat conducerea Asociaţiei învăţătorilor din judeţ, în necrologul
răposatului I. Cioabă scrie următoarele : „Cu persoana lui Cioabă dispare de pe
meleagurile lăpuşnene un factor de cultură şi faptă românească, dispare un
stegar neobosit şi încercat al mişcării noastre învăţătoreşti” (Şcoala
Basarabeană, 1936, nr. 7-8, p.4).
Nu mai puţin
rodnică în plan publicistic s-a dovedit a fi activitatea lui NICOLAE DRAGOMIR,
profesor de pedagogie la şcoala normală de băieţi din Chişinău. Şi dacă I. Cioarbă era preocupat mai mult
de probleme de ordin practic şi social, apoi articolele şi studiile lu N.
Dragomir le abordau cu predilecţie pe cele de teorie, metodică şi istorie a
învăţământului. Astfel, în articolul „Patologia şcoalei noi” (1933, nr.1) el
meditează la formula educaţiei individualiste, ajungând la concluzia că „...
studiul individualităţii trebuie întreprins numai ca titlu informativ, nu
pentru dimensionarea învăţământului, ci pentru acomodarea lui” (p.5). Într-alte
materiale profesorul de pedagogie ne familiarizează cu „Un nou sens în metodica
caligrafiei” (nr.2), cu „Cu orientarea profesională în şcoala primară” (nr.3),
discută pe marginea „Noii reforme a învăţământului primar” (nr. 4-5), încearcă
să determine locul filozofiei şi problemelor acesteia în practica
învăţătorească, caracterizând pe scurt diverse teorii (materialistă, dualistă,
mecanicistă, finalistă, evoluţionistă, teistă, deistă, ateistă, raţionalistă,
empiristă, realistă, idealisă etc.), reliefând aspecte ce ţin de mai multe
probleme. Printre acestea sunt problemele: cosmologică, teologică, cunoaşterii
valorii cunoştinţei ş.a. toate fiind argumentate prin trimiteri la nume de
filozofi recunoscuţi: Kant, Fiedler, Montaique, Leibniz, Spinoza etc. (nr.6-7,
1933).
Tezele teoretice formulate aici îşi găsesc o continuare indirectă în articolul „Lume nouă, ideal nou” (nr.8,
1934). Articolul e mic ca volum, dar foarte actual prin ideile promovate.
Pornind de la constatarea că viaţa socială în care trăim se află la răspântie
şi că „acum avem a face cu cu o mentalitate nouă, cu suflete răvăşite, cu o
completă dezorientare în viaţă, cu o veritabilă lipsă de ideal” (p.3), autorul
conchide , că „aceasta e situaţia, de fapt, pe care nu o putem ignora şi care cere
o neîntârziată soluţionare”, iar soluţia poate veni grabnic numai de la
societate, adică de la stat. „Soluţia e organizarea şcoalei pe baze de
seriozitate şi de loc de ideologie politică. [...] Legea de învăţământ de care
avem nevoie este aceea , care să aibă ca ideal în primul rând dezvoltarea
personalităţii şcolarului. Atunci, cultura, în genere, va fi mai curând asigurată.
Prin personalitate mai degrabă se poate ajunge la cultura poporului, decât prin
cultură la personalitate” (p.3). Deci,
conchide profesorul, „avem de a face cu o lume nouă, care reclamă cerinţi noi.
Pentru aceasta ne trebuie un ideal nou; iar în realizarea lui ne putem folosi
numai de o şcoală nouă, şcoala personalităţii” (p.4).
Este imposibil şi inutil a rezuma întreaga, de altfel,
foarte rodnică, activitate a autorului. De aceea aici ne vom limita doar la
enumerarea încă a câtorva materiale ale cercetătorului: „Sociologia şi
problemele ei” (1934, nr. 9-10), „Noutăţile în pedagogie” (1934, nr. 4-6),
„Şcoala activă şi treptele forale” (1935, nr.9), „Individualitate
–eu-personalitate” (1935, nr.11), „Educaţie şi democraţie” (1935, nr. 14-15),
„Metodica cusului complementar” (1935, nr. 16), „Tipurile intelectuale” (1936,
nr. 17), „Concretul şi abstractul în învăţământul primar” (1937, nr. 2-3),
„Individualitate şi personalitate” (1938, nr. 3), „Pedagogia spiritului de
observaţie” (1940, nr.5) etc.
Problemele şcolii basarabene şi-au găsit oglindire şi în multe alte
articole, semnate de Vasile Chicu, Th. Inculeţ, Spiru Butcaru, N. Olaru, Teodor
Balmuş, Vladimir M. Neaga şi mulţi, mulţi alţi autori, ce au contribuit în mare
măsură la reflectarea procesului de
învăţământ din Basarabia anilor 30.
Printre materialele găzduite în paginile revistei un loc aparte revine
articolelor şi studiilor lui Gh. Raşcu, care de la primul şi până la ultimul număr
al periodicului a bucurat cititorii cu
scrieri de excepţie. Pe parcursul a circa opt ani, cât a existat revista , el a
publicat peste 20 de articole. Chiar dacă ne-am limita doar la publicaţiile din
„Şcoala Basarabeană” am putea deduce, că Gheorghe Raşcu este o personalitate
neordinară, un autor cu interese practice şi ştiinţifice multilaterale.
Aflându-se în postura de profesor de geografie la Seminarul Teologic şi Liceul
Militar din Chişinău, concomitent cu prelegerile în faţa tineretului studios,
el întreprinde mute călătorii-excursii prin Ţara Românească şi în străinătate,
efectuează diverse investigaţii şi, ca rezultat, pune la dispoziţia cititorilor
lucrări foarte interesante. Astfel, prin multiplele sale cercetări , el
încearcă să explice cataclismele fizice
şi sociale, ne familiarizează cu „Insula Şerpelor”, cu „Carpaţii Vulcanici” şi
„Carpaţii Apuseni”, ne informează despre „Cheile Răutului”, despre Basarabia ca
provincie românească, despre „Ţara Haţegului”, ce se găseşte la sud-vestul
Transilvaniei, despre „Dunărea Basarabeană”.
Cu multe detalii ne istoriseşte
„Cum era ţara noastră acum o sută de ani” şi despre „Turismul în Basarabia,
face o descriere minuţioasă din punct de vedere geografic a văii Nistrului,
reliefând şi însemnătatea acesteia în economia naţională a ţării şi rolul ei
istoric etc. Din ciclul de articole despre bogăţiile naturale ale României impresionează
„Industria aurului în România”, în care autorul ne familiarizează cu geneza şi
istoricul acestei ramuri industriale, descrie minele aurifere din ţară, reliefând,
îndeosebi, regiunea auriferă din nordul ţării. În cunoştinţă de cauză vorbeşte
şi despre procesul de extragere a aurului, despre procesele de organizare a
muncii, despre câştigul muncitorilor etc. Concomitent cu investigaţiile
diverselor aspecte geografice ale ţării sale, cercetătorul Gh. Raşcu scrie şi
publică multe lucrări, completând astfel profilul intereselor sale ştiinţifice
în plan spaţial, lărgind terenul investagaţiilor sale mult spre hotarele ţării,
cutreierând cu cititorul său peste ţări şi continente.
Se au în vedere
articolele, recenziile, broşurile lui despre Marea Neagră şi Africa modernă,
despre India şi Japonia, despre „Ada Kalen” (ostrov locuit de turci), despre
„Descoperirea precolumbiană a Americii” şi, îndeosebi despre „Catedrala Sf.
Mormânt din Ierusalim”, pe care autorul o caracterizează astfel : „Nici o cetate nu reprezintă o
complexitate atât de mare în istorie, ca cetatea sfântă a Ierusalimului” (Şc.
Basarabeană, 1936, nr.4), ilustrând cele spuse cu imaginea catedralei, zidite
în sec. IV de împărăteasa Elena.
În continuare se cer vizate şi careva scrieri
ale profesorului Gh. Raşcu, consacrate învăţământului: „Evoluţia învăţământului geografic”,
„Însemnătatea educativă a geografiei”, „Arta de a întreba şi răspunsurile
elevilor”, cât şi manualele lui „Geografia Europei”, „Geografia economică a
globului” etc. – toate contribuind esenţial la perfecţionarea metodelor de
predare a obiectului ca atare, la acumularea cunoştinţelor temeinice de către
tineretul studios, cât şi la îmbunătăţirea sistemului de învăţământ în genere. De
ermarcat, că interesele ştiinţifice şi cetăţeneşti ale lui Gh. Raşcu se
extindeau mult peste hotarele geografiei. Dragostea lui pentr istoria, cultura
şi arta poporului şi-au lăsat amprenta asupra
întregii sale activităţi.
El în egală măsură îşi manifestă capacităţile
în domeniul muzicii, astronomiei, medicinei etc. Colecţia lui de broşuri cu
privire la staţiunile balneoclematerice sunt o mărturie elocventă în acest
sens. Aceste mici monografii ale localităţilor cu ape minerale vindecătoare de
boli – „Poiana Sărată” (Oituz), „Enisala” (Tulcea), „Buzăul ardelenesc” şi
„Brădeţ” (Argeş) ş.a., publicate în editura proprie şi înzestrate cu frumoase
fotografii, peisaje, hărţi, serveau pentru populaţie drept călăuze practice şi
ca reclamă – îndemn spre a cunoaşte bogăţiile şi frumuseţea ţării. Lipsa de
spaţiu nu ne permite să elucidăm întreaga gamă de interese şi să le demonstrăm
prin argumente profunzimea şi trăinicia lor, însă cele mai sus sper să fie de
ajuns pentru a sugera teza că profesorul şi cercetătorul Gheorghe Raşcu a fost
înzestrat cu un ansamblu întreg de trăsături morale şi intelectuale , prin care
încă în timpul vieţii s-a impus ca o personalitate de prim rang.
